“REŢETA SUCCESULUI? SĂ-I FACI PE OAMENI SĂ RÂDĂ…..”

INTERVIU CU MAESTRUL VLAD MUŞATESCU – realizat de Dumitru Hurubă

Dumitru Hurubă: Stimate maestre Vlad Muşatescu, vreau să începem discuţia noastră cu o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce locuiţi la Găgeni?

Vlad Muşatescu: Pe mine, întrebarea care mă frământă la ora actuală s-a transformat într-un coşmar ce dăinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolată, de Ion Teleagă, zis Dincă, ferma mea agro-literară de la Tâncăbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez în alb-negru livada celor 98 de pomi, via, grădina şi casa părintească. Unde mi-am scris aproape toate cărţile, în forma lor finală. Noroc că am găsit un om de mare omenie, şi bună credinţă, pe Gheorghe Petrache, “Petrăchiţă” (pentru mine), primarul din Păuleşti, sat Găgeni, care, laolaltă cu Tăntica, nevastă-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine şi pe bulgăroaica de Pencke, soţie autentică şi cu vechime în muncă, să ne oploşim în sătucul de sub poalele Cocosăştilor. Iar astăzi am iarăşi, la scară mai redusă, livadă, vie şi grădină plus, asta-i de la mine înţeles, casă. Unde vin de mă caută aceiaşi prieteni scriitori care mă cătau şi la Tâncăbeşti. Din păcate unii, numai în zilele dedicate amintirilor. Căci au emigrat. Spre ceruri. Cum au făcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia şi Gheorghe Tomozei. La ora actuală, toţi, inclusiv autorul, populează paginile romanelor mele. Printre care, Petrăchiţă nu-i chiar cel din urmă. De-ar fi mai tânăr l-aş înfia. Fiindcă-i brici de deştept. Întocmai ca şi eventualul tată adoptiv…

D.H.: Vroiam să vă întreb câteva lucruri autobiografice, dar sună comunistic şi demodat, aşa că: spuneţi-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastră…

V.M.: Când aud de „curriculum vitae”, mai mă apucă pandaliile. La fel şi când mi se pomeneşte despre telefonie digitală (care merge mai prost decât cea manevrată manual). Datele mele autobiografice, ca şi cele auto (adică referitoare la maşinile mele, pe care le-am avut?), se pot găsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriţi. Deci, lăsăm lucrurile să rămână aşa cum am stabilit!

D.H.: În general, personajele cărţilor dumneavoastră sunt îndrăgite… Aveţi cumva o reţetă după care le construiţi?

V.M.: Personajele cărţilor mele au existat, mai există chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viaţă, aici contribuind şi familia personalităţii subsemnatului.

D.H.: Trec de la una la alta: puteţi să mi-l desenaţi în câteva cuvinte pe umoristulVladMuşatescu?

V.M.: Scriitorul şi umoristul la care vă referiţi, întocmai ca şi neamurile, prietenii şi duşmanii săi, nu poate fi „desenat”! Nu intră în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau şi mă întreb de-s zdravăn, de vreme ce şi-acum mă cuget cum e mai corect spus: „nu poate” sau nu „nu pot” fi desenaţi… Păi, dacă nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar că ceva nu-i în regulă. De-ar fi fost altminteri, aş mai fi ţinut oare să fiu, neapărat, poet suprarealist şi să mă declar romancier umorist?

D.H.: Cum se numeşte cartea pe care nu aţi scris-o sau pe care nu aţi publicat-o?

V.M.: Scurt si simplu: „Apocalipsa douăzeci”! Dar care-i visul vieţii mele de autor umoristic…

D.H.: Ce şanse îi acordaţi literaturii umoristice româneşti în contextul economiei de piaţă?

V.M.: Câtă vreme parizerul concurează la preţ cu o carte, nu poate exista nici o economie de piaţă. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi…

D.H.: Cum se vede dinspre Găgeni fenomenul literar românesc actual?

V.M.: Nu se vede mai defel. Fiindcă nici nu prea există. Cine mai cumpără romane, de vreme ce nici nu are timp să le citească? Darmite să le mai şi cumpere. Iar în privinţa aceasta, din urmă, cu ce?

D.H.: Care credeţi că este diferenţa dintre un scriitor umorist şi unul… normal?

V.M.: Nici o diferenţă. Decât că sunt amândoi la fel de amărăşteni, trişti şi debusolaţi.

D.H.: Cum staţi cu mult-pomenita literatură de sertar?

V.M.: Stau! Am fişe pentru două volume de Memorii aproximative, note pentru romănelul umoristic, Tanti Raliţa Daram Istanbul. Însă le las să mai pritocească, pân’ ce vor dispărea pitecantropii din lumea editorială…

D.H.: A existat un moment în care v-aţi dat seama că sunteţi scriitor umorist?

V.M.: Numai unul? Am ştiut şi am crezut că sunt umorist, încă din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen „Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gării de Nord”…

D.H.: Există tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în picioare, alţii, îmbrăcaţi festiv, alţii, în pijama etc. Dumneavoastră…? >>> continuarea aici >>>

DIN OPERA AUTORULUI: „FIŞĂ SIGNALITICĂ DETECTIVUL AL CONAN DOI”

E bine (şi-o să vedeţi de ce), să ştiţi de la bun început cu cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi. De profesie ziarist şi, în timpul liber, scriitor. 50 de ani. 1,68 m pe înalt, 0,77 pe lat. Iar pe cîntar, 102 (şi ceva) kile (adică 40% peste minimele stasuri în vigoare la Institutul de Endocrinologie, al cărui vechi client am onoarea a fi, de peste douăzeci şi cinci de ani). Nevastă: una şi bună. Semne particulare: fără. În afara celor indicate mai sus, bineînţeles.

Încă din fragedă tinereţe – şi ce mult e de atunci – m-a mistuit patima „lecturării” romanelor poliţiste. După părerea mea, la care ţin, încadrarea romanului de aventuri în genul „poliţist” este o greşită şi minimalizatoare înţelegere a unei mari literaturi.

Pentru a demonstra şi susţine, cu brio, temeinicia acestei convingeri, în ultimii ani am scris vreo şase romane de aventuri. Le consider, împreună cu prietenii mei (autentici), de excepţională valoare.

Pînă astăzi, n-am reuşit să tipăresc nici unul!

Editorii noştri dragi, indispuşi de marele succes la public al unor scriitori ca Dashiell Hammett, Raymond Chandler sau James Hadley Chase, ca să nu mai vorbim de clasici (Agatha Christie, Simenon, Steeman), încearcă probabil să înăbuşe orice

tentativă autohtonă de depăşire a ştachetei.

Numai aşa îmi explic eşecul multiplelor mele strădanii de-a trezi interesul unor redactori ataraxici. Şifonierul din dormitor e burduşit cu manuscrisele mele (în cîte şase exemplare) returnate de casele de editură bucureştene şi din provincie.

Noroc că n-am fost niciodată un individ uşor de călcat în picioare. În primul rînd, din motive de gabarit.

În clipa de faţă, după îndelungi şi sîcîitoare tratative, am obţinut de la redactorul meu şef, care şi el citeşte (în secret) romane poliţiste, un concediu de creaţie. Fără plată. Patru luni, pînă în octombrie. De data aceasta sînt convins că voi învinge cerbicia conspiraţiei din edituri. Mai ales că, nădăjduiesc din toată inima, îmi voi crea cele mai ideale condiţii de lucru.

Penke, nevastă-mea, „bulgăroaica”, după cum o alint eu, şi există aici o apreciabilă doză de adevăr, deoarece e chiar bulgăroaică autentică, se încăpăţînează să nu creadă în şansele literaturii pe care o profesez cu îndîrjire.

Nopţile mele de veghe, cînd stau aplecat deasupra maşinii de scris (în realitate am două, un „Remington Smith-Premier” şi o „Erika”) n-au reuşit s-o facă mai receptivă. În schimb i-au provocat o astenie, cu tulburări neuro-vegetative, ilustrate prin insomnii rebele. Iar eu am căpătat un sănătos complex de vinovăţie, care îmi reduce la minim puţinele ore de somn. Şi, deoarece ţin foarte mult la nevastă-mea, mi-am căutat un refugiu în podul casei, unde mi-am înjghebat un cabinet de creaţie, din cele mai rudimentare.

Vara, curg apele de pe mine, de parcă aş fi un izvor termal; iarna, nici atunci nu-i mai bine. Bat cuiei>>> mai departe aici >>>

DIN OPERA AUTORULUI: „TANTI RALIŢA, PE POST DE DOCTOR WATSON”

În fiecare dimineaţă, de cînd mă aflu în plin concediu de creaţie, primesc, cel puţin, zece sau cincisprezece telefoane.

O abandonez pe „Erika”, renunţ la ultimul strop de zaţ din ceaşca de cafea şi răspund ţîfnos:

– Aloo! Da… Biroul de voiaj… Acceleratul de Suceava? Nu mai circulă… L-am desfiinţat!…

Cetăţeanul de la celălalt capăt al firului nu-şi crede urechilor. Insistă:

– Dar parcă mai era un accelerat sau rapid?… Îmi vine să plîng. Începe să mă cam lase nervii:

– Le-am suprimat pe toate!… De ce? Foarte simplu… Mă incomodau!…

Trîntesc receptorul şi mai bat o jumătate de rînd la maşină. Zadarnic. Iluzii pierdute. Pentru că iarăşi sună unealta infernului. Îmi vine să torn restul de zaţ în receptor, deşi ar fi de preferat în sonerie.

– Aloo! Da! Tot eu… Dacă-s nebun? Sînt, domnule, şi încă zdravăn de tot!

Trebuie să răspund la ce oră pleacă din Gara de Nord acceleratul de Braşov, ce întîrziere are rapidul de Constanţa, ce se-aude cu Balt-Orient-Expresul.

Şi toate astea din pricina unei diferenţe de-o>>> continuarea aici >>>

DIN OPERA AUTORULUI: „NU-I FRUMOS SĂ TRAGI CU URECHEA, DAR… CE SĂ MAI VORBIM!”

N-aş putea declara, cu mîna pe cord, că mi-a căzut prost breakfast-ul oferit cu-atîta dezinteresare de divă.

Dar, dacă stau să mă gîndesc bine, nici prea strălucitor n-o să-mi fie. Şi nu din pricina obişnuitelor dezagremente digestive ce-mi apar după asemenea destrăbălări alimentare, ci datorită supărătorului angajament pe care mi l-am asumat faţă de domnişoara Gilly.

De obicei îmi respect promisiunile. Chiar atunci cînd mă pripesc şi nu cumpănesc îndeajuns urmările. Dar, în cazul de faţă, mai cu seamă după ultimele cafele şi, în special, după ultimele două (dacă nu chiar trei) păhărele din blestemata aia de băutură cu miros de cauciuc ars, nu ştiu dacă nu m-am lăsat tras pe sfoară. Am făgăduit un lucru care nu depinde de mine.

Oricît de cumsecade şi de binevoitor ar fi Finichi, nu sper să privească cu ochi buni traficul de influenţă pe care am de gînd să-l încerc. Cu atît mai mult, cu cît are şi el părerile lui – nu în privinţa copertelor, pe-astea ştiu cum le rezolvă, să nu mai pomenim -, ci în materie de componenţa menajeriei de la Posada.

Rumegînd în minte cele mai negre presimţiri, stau întins pe pat şi privesc în tavan. Nu-mi spune nimic. Nu are, aşa cum se întîmplă în unele romane, pete sau crăpături în stare să schimbe cursul gîndurilor, inspirînd cine ştie ce asociaţii de idei. În lipsa unui tavan adecvat, întind mîna spre noptieră şi dau de volumul lui Hitchcock, cel care-mi distrusese noaptea trecută.

Deschid cartea la întîmplare. Dar mă grăbesc s-o închid la loc. N-am citit decît titlul povestirii şi-mi este de ajuns. Nu puteam găsi unul mai nimerit: „Viaţa-i un teatru interpretat de criminali amatori”! O fi bătrînul Alfie specializat în branşa prozelor de groază, dar să fie sănătos, eu m-am săturat de-atîtea suspense. Mai ales cînd intenţionez să scriu în linişte un roman. Şi încă, detectiv.

Capul îmi clocoteşte. Stomacul îmi apasă diafragmul. Cordul fîlfîie. Aşa-mi trebuie! Să mă-nvăţ minte. Cinci ouă, whisky, cafele peste cafele, plus bacon prăjit. Prăjeala-i de vină! Mi-a spus Doru-doctoru să nu mă mai ating de alimente preparate în grăsimi încinse.

Trebuie să întreprind ceva pentru a-mi linişti nervii. Mă îndrept spre baie. La etajul unde se află odaia mea, avem o cameră de baie care deserveşte întreg palierul. Exceptînd, bineînţeles, baia personală a actriţei. Nu m-aşteptam să găsesc la Posada, în creierii munţilor, o asemenea instalaţie sanitară. Mozaic pe jos, faianţă albăstruie pe pereţi, tavan dat în ulei.

Las duşul să-mi inunde capul înfierbîntat. Reuşesc, într-o oarecare măsură, să mă răcoresc. Apoi opresc apa. Mă privesc în oglindă. Sincer să fiu, nu-mi place mutra celui care se zgîieşte la mine. Ochii sînt vitroşi, un facies cianotic, de alcoolic cu stagiu, iar părul, leoarcă de apă, zbîrlit ca la viezuri. După cîteva secunde de ezitare, reuşesc să recunosc persoana. Atunci decid să desfăşor cîteva operaţii de renovare. Mă pieptăn (ăsta-i un fel de-a vorbi, deoarece mă tund foarte scurt), mă „frotez” cu prosopul pe obraji, pînă ce capăt un pic de culoare naturală, după care îmi periez înverşunat dantura, să-mi dispară gustul de cauciuc.

Deschid fereastra să văd ce se întîmplă cu vestitul ozon de Posada. Aerul curat şi rece năvăleşte în baie. Răsuflu adînc, răsuflu uşurat! Asta-i culmea! Să fug din Bucureşti, pentru a-mi găsi liniştea creatoare în această bizară şi afurisită p ensiune, tocm ai în cam era de baie.

Nu mai că-i cineva acolo, jos , c are nu mă iubeş te! Căci se aude>>> citeşte mai departe aici >>>