VLAD MUŞATESCU

iulie 4, 2007

DIN OPERA AUTORULUI: „NU-I FRUMOS SĂ TRAGI CU URECHEA, DAR… CE SĂ MAI VORBIM!”

Filed under: pagini alese — ARP @ 2:17 pm

N-aş putea declara, cu mîna pe cord, că mi-a căzut prost breakfast-ul oferit cu-atîta dezinteresare de divă.

Dar, dacă stau să mă gîndesc bine, nici prea strălucitor n-o să-mi fie. Şi nu din pricina obişnuitelor dezagremente digestive ce-mi apar după asemenea destrăbălări alimentare, ci datorită supărătorului angajament pe care mi l-am asumat faţă de domnişoara Gilly.

De obicei îmi respect promisiunile. Chiar atunci cînd mă pripesc şi nu cumpănesc îndeajuns urmările. Dar, în cazul de faţă, mai cu seamă după ultimele cafele şi, în special, după ultimele două (dacă nu chiar trei) păhărele din blestemata aia de băutură cu miros de cauciuc ars, nu ştiu dacă nu m-am lăsat tras pe sfoară. Am făgăduit un lucru care nu depinde de mine.

Oricît de cumsecade şi de binevoitor ar fi Finichi, nu sper să privească cu ochi buni traficul de influenţă pe care am de gînd să-l încerc. Cu atît mai mult, cu cît are şi el părerile lui – nu în privinţa copertelor, pe-astea ştiu cum le rezolvă, să nu mai pomenim -, ci în materie de componenţa menajeriei de la Posada.

Rumegînd în minte cele mai negre presimţiri, stau întins pe pat şi privesc în tavan. Nu-mi spune nimic. Nu are, aşa cum se întîmplă în unele romane, pete sau crăpături în stare să schimbe cursul gîndurilor, inspirînd cine ştie ce asociaţii de idei. În lipsa unui tavan adecvat, întind mîna spre noptieră şi dau de volumul lui Hitchcock, cel care-mi distrusese noaptea trecută.

Deschid cartea la întîmplare. Dar mă grăbesc s-o închid la loc. N-am citit decît titlul povestirii şi-mi este de ajuns. Nu puteam găsi unul mai nimerit: „Viaţa-i un teatru interpretat de criminali amatori”! O fi bătrînul Alfie specializat în branşa prozelor de groază, dar să fie sănătos, eu m-am săturat de-atîtea suspense. Mai ales cînd intenţionez să scriu în linişte un roman. Şi încă, detectiv.

Capul îmi clocoteşte. Stomacul îmi apasă diafragmul. Cordul fîlfîie. Aşa-mi trebuie! Să mă-nvăţ minte. Cinci ouă, whisky, cafele peste cafele, plus bacon prăjit. Prăjeala-i de vină! Mi-a spus Doru-doctoru să nu mă mai ating de alimente preparate în grăsimi încinse.

Trebuie să întreprind ceva pentru a-mi linişti nervii. Mă îndrept spre baie. La etajul unde se află odaia mea, avem o cameră de baie care deserveşte întreg palierul. Exceptînd, bineînţeles, baia personală a actriţei. Nu m-aşteptam să găsesc la Posada, în creierii munţilor, o asemenea instalaţie sanitară. Mozaic pe jos, faianţă albăstruie pe pereţi, tavan dat în ulei.

Las duşul să-mi inunde capul înfierbîntat. Reuşesc, într-o oarecare măsură, să mă răcoresc. Apoi opresc apa. Mă privesc în oglindă. Sincer să fiu, nu-mi place mutra celui care se zgîieşte la mine. Ochii sînt vitroşi, un facies cianotic, de alcoolic cu stagiu, iar părul, leoarcă de apă, zbîrlit ca la viezuri. După cîteva secunde de ezitare, reuşesc să recunosc persoana. Atunci decid să desfăşor cîteva operaţii de renovare. Mă pieptăn (ăsta-i un fel de-a vorbi, deoarece mă tund foarte scurt), mă „frotez” cu prosopul pe obraji, pînă ce capăt un pic de culoare naturală, după care îmi periez înverşunat dantura, să-mi dispară gustul de cauciuc.

Deschid fereastra să văd ce se întîmplă cu vestitul ozon de Posada. Aerul curat şi rece năvăleşte în baie. Răsuflu adînc, răsuflu uşurat! Asta-i culmea! Să fug din Bucureşti, pentru a-mi găsi liniştea creatoare în această bizară şi afurisită p ensiune, tocm ai în cam era de baie.

Nu mai că-i cineva acolo, jos , c are nu mă iubeş te! Căci se aude>>> citeşte mai departe aici >>>

%d blogeri au apreciat: