VLAD MUŞATESCU

Fişă signalitică detectivul Al Conan Doi

E bine (şi-o să vedeţi de ce), să ştiţi de la bun început cu cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi. De profesie ziarist şi, în timpul liber, scriitor. 50 de ani. 1,68 m pe înalt, 0,77 pe lat. Iar pe cîntar, 102 (şi ceva) kile (adică 40% peste minimele stasuri în vigoare la Institutul de Endocrinologie, al cărui vechi client am onoarea a fi, de peste douăzeci şi cinci de ani). Nevastă: una şi bună. Semne particulare: fără. În afara celor indicate mai sus, bineînţeles.

Încă din fragedă tinereţe – şi ce mult e de atunci – m-a mistuit patima „lecturării” romanelor poliţiste. După părerea mea, la care ţin, încadrarea romanului de aventuri în genul „poliţist” este o greşită şi minimalizatoare înţelegere a unei mari literaturi.

Pentru a demonstra şi susţine, cu brio, temeinicia acestei convingeri, în ultimii ani am scris vreo şase romane de aventuri. Le consider, împreună cu prietenii mei (autentici), de excepţională valoare.

Pînă astăzi, n-am reuşit să tipăresc nici unul!

Editorii noştri dragi, indispuşi de marele succes la public al unor scriitori ca Dashiell Hammett, Raymond Chandler sau James Hadley Chase, ca să nu mai vorbim de clasici (Agatha Christie, Simenon, Steeman), încearcă probabil să înăbuşe orice

tentativă autohtonă de depăşire a ştachetei.

Numai aşa îmi explic eşecul multiplelor mele strădanii de-a trezi interesul unor redactori ataraxici. Şifonierul din dormitor e burduşit cu manuscrisele mele (în cîte şase exemplare) returnate de casele de editură bucureştene şi din provincie.

Noroc că n-am fost niciodată un individ uşor de călcat în picioare. În primul rînd, din motive de gabarit.

În clipa de faţă, după îndelungi şi sîcîitoare tratative, am obţinut de la redactorul meu şef, care şi el citeşte (în secret) romane poliţiste, un concediu de creaţie. Fără plată. Patru luni, pînă în octombrie. De data aceasta sînt convins că voi învinge cerbicia conspiraţiei din edituri. Mai ales că, nădăjduiesc din toată inima, îmi voi crea cele mai ideale condiţii de lucru.

Penke, nevastă-mea, „bulgăroaica”, după cum o alint eu, şi există aici o apreciabilă doză de adevăr, deoarece e chiar bulgăroaică autentică, se încăpăţînează să nu creadă în şansele literaturii pe care o profesez cu îndîrjire.

Nopţile mele de veghe, cînd stau aplecat deasupra maşinii de scris (în realitate am două, un „Remington Smith-Premier” şi o „Erika”) n-au reuşit s-o facă mai receptivă. În schimb i-au provocat o astenie, cu tulburări neuro-vegetative, ilustrate prin insomnii rebele. Iar eu am căpătat un sănătos complex de vinovăţie, care îmi reduce la minim puţinele ore de somn. Şi, deoarece ţin foarte mult la nevastă-mea, mi-am căutat un refugiu în podul casei, unde mi-am înjghebat un cabinet de creaţie, din cele mai rudimentare.

Vara, curg apele de pe mine, de parcă aş fi un izvor termal; iarna, nici atunci nu-i mai bine. Bat cuie (şi bat şi la maşină, bineînţeles) înfofolit în cîte trei, patru pleduri.

Mai greu îmi vine cînd se defectează lumina (ceea ce se întîmplă destul de des, întrucît locuiesc pe Calea Moşilor, unde transforma­torul nu-i chiar dintre cele mai faimoase) şi sînt nevoit să cobor, învăluit de beznă, cele 114 trepte ale scării.

Nu îndrăznesc să v-ascund tot ce pătimesc. De multe ori, datorită beznei celei mai cumplite, întîmpin necazuri de-a dreptul insurmontabile. N-ar fi nimic c-ajung în pivniţă mult

mai rapid decît s-ar cuveni ( conform celor mai elementare principii ale gravitaţiei) plin de cucuie şi cu hainele ferfeniţă, dar uneori mi s-a întîmplat să ridic în picioare toată casa.

Aşa cum am păţit ultima dată, cînd am aterizat în beci, fără să mai utilizez corespunzător treptele scării, ci survolîndu-le într-un zbor planat, la firul ierbii. Drept pentru care am nimerit direct în lăzile cu praf de cărbune, rămase acolo de pe vremea cînd nu ni se introduseseră gaze.

Seismul dezlănţuit, cel puţin de gradul 4 (pe scara locuinţei noastre, nu Richter) a reuşit să trezească din somn toate cele zece familii cu care împart clădirea de pe Calea Moşilor.

În timp ce orbecăiam printre resturile de cărbune, realizînd şi performanţa de-a răsturna majoritatea lăzilor, mi-a fost dat să-l aud răcnind, ca un autentic Tarzan, pe vecinul Mihai, zis şi „Sfîntul”, de cînd îl bătuse măr pe-un găinar care-l ameninţase că-l face „îngeraş de toamnă”.

– Banditul e-n beci, fraţilor! Dom’le Iliescu, s-a zis cu el, om îl fac! Mai ales dacă-i hoţul care mi-a furat pijamaua de la naşu… Meştere Conovăţ ( era vorba de locatarul de la mansardă, fost atlet de talie europeană, actualmente locală), pune mâna pe lopată şi stai de pază la ieşire!… Ceilalţi să vină după mine!…

Dacă „ceilalţi” erau oameni din casă, trebuiau să fie pe puţin vreo cincisprezece inşi. Inclusiv femeile de la parter, din care cîteva soţii abandonate, avînd deci motive întemeiate de-a se bate cu oricine şi oricum.

Duruitul paşilor celor care coborau tropotind scara m-a îndemnat să nu mai zăbovesc mult pe gînduri, ci să aleg varianta optimă. Adică să urc cît mai urgent pe cea de a doua scară care avea acces în subsolul casei. I se zicea scară de incendiu, deşi nici acum nu înţeleg ce căuta în pivniţă. Cu atît mai mult cu cît, atunci cînd am ajuns la celălalt capăt al ei, am constatat că sînt pe acoperişul clădirii, la cea mai înaltă cotă. Chiar lîngă antena TV, recent montată de bătrînul Laioş-baci, mecanic excepţional, însă de calorifere. De aceea se bălăbănea atît de anxios, în special cînd încercam să mă sprijin de catargul ancorat de coş.

Hoarda vecinilor, răspîndită acum în mai toate punctele strategice ale cîmpului de bătaie, de la beci, curte, stradă şi pînă la garajul subsemnatului, îşi comunică rezultatul investigaţiilor, strigînd ca indienii lui Winettou.

– Nea Mihai, „Sfîntule”!… – răcnea careva dintre urmăritori.

– Ce-i? – se interesa „îngeraşul de toamnă”.

– Nu-i nicăieri! Nici înăuntru, nici în afară… Dacă nu-i înmormîntat sub cărbuni, înseamnă c-a fugit, a evadat ca „el Figitivo”!…

Acum recunosc glasul şi inteligenţa atletului Conovăţ.

– Nu se poa’ , dom’le! Că n-avea pe unde… Decît pe acoperiş!

Dacă-i acolo, e-al nostru! Pilaf îl fac! – îl linişteşte vecinul Mihai, în timp ce mie reuşeşte să-mi transmită o stare de nelinişte.

Supoziţia lui întruneşte adeziunea colectivului, drept pentru care toată lumea porneşte să escaladeze (aşa-zisa) scară de incendiu. Cu excepţia lui Conovăţ, pe care conducătorul expediţiei îl mobilizase rapid, somîndu-l autoritar:

– Fugi la miliţie şi cere-le să cheme echipa de intervenţii de la Capitală… Să vină şi ci cîinii ăia detectivi!…

Antena dă evidente semne de slăbire, deoarece începe să se îndoaie lejer. În disperare de cauză, renunţ la orice intenţie de-a rămîne incognito, şi decid să mă las identificat de scumpii mei colocatari. Cînd soseşte şi echipa de la circa de miliţie, compusă din doi adolescenţi, pesemne aflaţi la practică, tentez o demonstraţie a complexităţii situaţiei.

Pînă una alta, dînşii optează pentru o invitaţie la circă, unde ar urma să furnizez nişte lămuriri suplimentare. Zadarnic apelez la memoria vizuală a vecinilor mei.

– Nu mă mai cunoaşteţi? Dar sînt Conan Doi, de la parter… Detectivul… Ei?… Locuiesc aici de peste două decenii…

Conovăţ, mai tare de cap decît de ureche, recepţionează eronat şi-mi oferă o exemplară lecţie de logică, o logică de fier (forjat):

– N-avem aşa ceva în casa noastră. Noi sîntem oameni cinstiţi.

Ce să caute detectivii la noi? Şi încă mascaţi! Nici Kojak nu se camufla, chit că era ras chilug pe cap… Nu l-am vizionat niciodată mînjit cu cărbune…

Totu-i clar! Praful de cărbune, care-mi acoperea figura şi hainele, mă făcuse de nerecunoscut, în pofida volumului meu. Deşi mai exista o ipoteză, şi anume să fi slăbit, din pricina eforturilor din noaptea asta blestemată, pînă la transformarea totală. Cam greu de crezut…

Sesizînd unele intenţii de linşaj din partea incomprehensivilor mei colocatari, cei doi tineri miliţieni au considerat că-i mai util (mie) să mă transporte, plini de afabilitate, la sediul circei noastre.

După ce m-am spălat de praful de cărbune, am trecut la operaţia următoare, de completare a unor formulare. Neposedînd asupra mea nici un act de identitate, a trebuit să declar în scris, şi pe propria mea răspundere, numele, cine sînt şi unde lucrez. Apoi am tras un somn de zile mari, dormind buştean între cîţiva huligani ( de mică anvergură), în „sala de aşteptare”.

Dimineaţa, cînd a sosit comandantul circei, acesta m-a recunoscut imediat, fiind unul din cititorii pasionaţi ai reportajelor mele. Compătimind alături de mine, m-a tratat cu-o cafea fierbinte şi reconfortantă. Şi fac acolo tovarăşii nişte cafele fantastice. Mai ceva ca la „Inter-Continental”.

La redacţie, unde găsesc cea mai deplină comprehensiune şi încurajare, m-au poreclit „detectivul”. Asta după ce, vreme de ani la rînd, toţi colegii mi-au citit romanele de aventuri, în diversele lor faze de lucru. Şi n-a fost nevoie să insist, deoarece sînt băieţi buni şi subţiri, cunoscători şi dezgustători avizaţi de proză de calitate.

Mai trebuie să vă dezvălui un secret. Nu mă cheamă chiar Conan. Acesta este, de fapt, pseudonimul pe care mi l-am ales pentru semnarea prozei mele beletristice. Am recurs la el, întru amintirea şi omagierea marelui meu coleg şi profesor, sir Arthur Conan Doyle, născocitorul lui Sherlock Holmes şi al romanului deductiv (fiţi liniştiţi, nu-i greşeală de tipar: vine de la deducţie).

Pe taică-meu, vecinii toţi îl strigau peste gard: „Comane, vină să-l vezi pe fi-tu căţărat la mine-n cireş, fir-ar să fie de încroşnat!”. Iar pe mine, la şcoală, cînd mă scoteau la tablă şi tăceam mîlc (din timiditate, bineînţeles), mă stimulau spunîndu-mi pe nume:

– Coman E. Alexandru, ai un doi cît tine de mare. Dacă nu te pui cu burta pe carte, te-apucă stagiul militar într-a patra elementară!

Pe vremea aceea eram atît de slab, că-mi plîngeai de milă. Dar prevestirea domnului Ţapu, iubitul nostru învăţător, tot nu s-a adeverit. Încă n-apucasem să devin mai trupeş, dar de învăţătură mă luasem. Stagiul l-am făcut la Regimentul 1, artilerie grea, cu bacalaureatul luat. Al doilea pe listă. Nu-mi amintesc prea bine dacă mă aflam la începutul sau la sfîrşitul acesteia. În fiecare săptămînă aproape, eram pedepsit să fac de jurnă la bucătărie. Mi-am terminat armata cu gradul de soldat neinstruit. Nu mi-au mai dat livret. Ci un certificat de inapt pentru serviciul militar. În doi ani de armată, şi de bucătărie, mi se schimbase metabolismul. Avem cu 18 kile mai mult decît la încorporare.

Cînd mi-am isprăvit de dactilografiat primul roman de aventuri, l-am semnat „Al Conan Doi”. Ca să mă apropii cît mai mult de vulnerabilul maestru. Totuşi, acest „Doi”, care vroia să sugereze prea ostentativ numele lui sir Arthur, nu mi-a fost (pînă acum) de bun augur.

Dar pentru dumneavoastră am rămas şi sînt Al Conan Doi. Şi n-am să mă supăr dacă o să-mi spuneţi „detectivul” Conan Doi. Pentru că am reale calităţi investigatorice, ca scriitor de romane de aventuri. Ceea ce se va observa, cu prisosinţă, în următoarele capitole ale cărţii de faţă, a cărei scriere a fost întovărăşită de cele mai incredibile evenimente.

2. TANTI RALIŢA, PE POST DE DOCTOR WATSON

În fiecare dimineaţă, de cînd mă aflu în plin concediu de creaţie, primesc, cel puţin, zece sau cincisprezece telefoane.

O abandonez pe „Erika”, renunţ la ultimul strop de zaţ din ceaşca de cafea şi răspund ţîfnos:

– Aloo! Da… Biroul de voiaj… Acceleratul de Suceava? Nu mai circulă… L-am desfiinţat!…

Cetăţeanul de la celălalt capăt al firului nu-şi crede urechilor. Insistă:

– Dar parcă mai era un accelerat sau rapid?… Îmi vine să plîng. Începe să mă cam lase nervii:

– Le-am suprimat pe toate!… De ce? Foarte simplu… Mă incomodau!…

Trîntesc receptorul şi mai bat o jumătate de rînd la maşină. Zadarnic. Iluzii pierdute. Pentru că iarăşi sună unealta infernului. Îmi vine să torn restul de zaţ în receptor, deşi ar fi de preferat în sonerie.

– Aloo! Da! Tot eu… Dacă-s nebun? Sînt, domnule, şi încă zdravăn de tot!

Trebuie să răspund la ce oră pleacă din Gara de Nord acceleratul de Braşov, ce întîrziere are rapidul de Constanţa, ce se-aude cu Balt-Orient-Expresul.

Şi toate astea din pricina unei diferenţe de-o cifră. O singură şi nefastă cifră, care desparte numărul meu de telefon de cel al „Agenţiei de Voiaj C.F.R.” din Calea Griviţei.

Acum încep să mă dumiresc că surmenajul nevesti-mi s-ar putea să-şi aibă rădăcinile şi-n această nefericită şi malefică cifră. Cînd mă aflam dimineţile la redacţie sau eram plecat în ţară, pe teren, pesemne că sărmana era silită să răspundă la toate aceste apeluri.

 

* Extras din lucrarea „DE-A PUIA GAIA – EXTRAVAGANTUL CONAN DOI”

 

%d blogeri au apreciat: