VLAD MUŞATESCU

Nu-i frumos să tragi cu urechea, dar… ce să mai vorbim!

N-aş putea declara, cu mîna pe cord, că mi-a căzut prost breakfast-ul oferit cu-atîta dezinteresare de divă.

Dar, dacă stau să mă gîndesc bine, nici prea strălucitor n-o să-mi fie. Şi nu din pricina obişnuitelor dezagremente digestive ce-mi apar după asemenea destrăbălări alimentare, ci datorită supărătorului angajament pe care mi l-am asumat faţă de domnişoara Gilly.

De obicei îmi respect promisiunile. Chiar atunci cînd mă pripesc şi nu cumpănesc îndeajuns urmările. Dar, în cazul de faţă, mai cu seamă după ultimele cafele şi, în special, după ultimele două (dacă nu chiar trei) păhărele din blestemata aia de băutură cu miros de cauciuc ars, nu ştiu dacă nu m-am lăsat tras pe sfoară. Am făgăduit un lucru care nu depinde de mine.

Oricît de cumsecade şi de binevoitor ar fi Finichi, nu sper să privească cu ochi buni traficul de influenţă pe care am de gînd să-l încerc. Cu atît mai mult, cu cît are şi el părerile lui – nu în privinţa copertelor, pe-astea ştiu cum le rezolvă, să nu mai pomenim -, ci în materie de componenţa menajeriei de la Posada.

Rumegînd în minte cele mai negre presimţiri, stau întins pe pat şi privesc în tavan. Nu-mi spune nimic. Nu are, aşa cum se întîmplă în unele romane, pete sau crăpături în stare să schimbe cursul gîndurilor, inspirînd cine ştie ce asociaţii de idei. În lipsa unui tavan adecvat, întind mîna spre noptieră şi dau de volumul lui Hitchcock, cel care-mi distrusese noaptea trecută.

Deschid cartea la întîmplare. Dar mă grăbesc s-o închid la loc. N-am citit decît titlul povestirii şi-mi este de ajuns. Nu puteam găsi unul mai nimerit: „Viaţa-i un teatru interpretat de criminali amatori”! O fi bătrînul Alfie specializat în branşa prozelor de groază, dar să fie sănătos, eu m-am săturat de-atîtea suspense. Mai ales cînd intenţionez să scriu în linişte un roman. Şi încă, detectiv.

Capul îmi clocoteşte. Stomacul îmi apasă diafragmul. Cordul fîlfîie. Aşa-mi trebuie! Să mă-nvăţ minte. Cinci ouă, whisky, cafele peste cafele, plus bacon prăjit. Prăjeala-i de vină! Mi-a spus Doru-doctoru să nu mă mai ating de alimente preparate în grăsimi încinse.

Trebuie să întreprind ceva pentru a-mi linişti nervii. Mă îndrept spre baie. La etajul unde se află odaia mea, avem o cameră de baie care deserveşte întreg palierul. Exceptînd, bineînţeles, baia personală a actriţei. Nu m-aşteptam să găsesc la Posada, în creierii munţilor, o asemenea instalaţie sanitară. Mozaic pe jos, faianţă albăstruie pe pereţi, tavan dat în ulei.

Las duşul să-mi inunde capul înfierbîntat. Reuşesc, într-o oarecare măsură, să mă răcoresc. Apoi opresc apa. Mă privesc în oglindă. Sincer să fiu, nu-mi place mutra celui care se zgîieşte la mine. Ochii sînt vitroşi, un facies cianotic, de alcoolic cu stagiu, iar părul, leoarcă de apă, zbîrlit ca la viezuri. După cîteva secunde de ezitare, reuşesc să recunosc persoana. Atunci decid să desfăşor cîteva operaţii de renovare. Mă pieptăn (ăsta-i un fel de-a vorbi, deoarece mă tund foarte scurt), mă „frotez” cu prosopul pe obraji, pînă ce capăt un pic de culoare naturală, după care îmi periez înverşunat dantura, să-mi dispară gustul de cauciuc.

Deschid fereastra să văd ce se întîmplă cu vestitul ozon de Posada. Aerul curat şi rece năvăleşte în baie. Răsuflu adînc, răsuflu uşurat! Asta-i culmea! Să fug din Bucureşti, pentru a-mi găsi liniştea creatoare în această bizară şi afurisită p ensiune, tocm ai în cam era de baie.

Nu mai că-i cineva acolo, jos , c are nu mă iubeş te! Căci se aude (( o gîlceavă în toată regula.

Mă apropii curios de fereastră şi, fără să mă las văzut de cei de jos, trag precaut cu ochiul şi, mai ales, cu urechea. Ştiu că nu-i frumos s-asculţi pe furiş la discuţiile altora, dar de mic copil am manifestat o curiozitate maladivă faţă de tot ce se întîmplă în juru-mi.

Fereastra băii dă spre curtea din dos a pensiunii doamnei Nachtigal, chiar în grădiniţa unde o găsisem pe coana Mariţa jucînd table de una singură, în aşteptarea subsemnatului.

Pe-o bancă mare şi curbată, de tipul acelora pe care le întîlnim în parcurile publice, grupul scandalagiilor şi-a coborît cu două trepte volumul glasurilor. Dar spre norocul meu, fereastra fiind exact deasupra lor, îi văd şi-i aud destul de bine, fără ca ei să poată realiza acelaşi lucru.

Deşi îi disting dintr-un unghi întrucîtva dificil, recunosc cu uşurinţă scăfîrliile lui Bigam şi Mogam. Iar între ei doi… coama „auburn” aparţinînd lui Gilly!

Abia acum înţeleg de ce nu-i poate înghiţi. Pentru că Bigă, cu glasul lui piţigăiat, de ţîvloi, face muncă de lămurire cu actriţa.

– Bine, bine, lady-madona, dar ce iese din bişniţul ăsta? Că nu sîntem la Popeşti-Leordeni, să ne joci tu pe deşte!

– Lady-madona să-i spui mă-ti, nu mie, măgarule!

Mogam, pesemne şi datorită numelui său de origină „anglo-saxonă”, după cum se pronunţă Lucky-Lucky, o potoleşte într-o britanică pură:

– Tekitizi! Ştii ce-i asta? Adică las-o moale, că-ţi demolăm faţada! Aşa se spune în filmele ălea cu caft, că doar eşti în branşă! Nu ţine să te răţoieşti la noi, Miss Bubi!

Actriţa se domină. Nu-i vine uşor, dar n-are altă soluţie pe plan local. Pesemne că există şi alte motive, deoarece îşi continuă expunerea:

– Vreau să lucrăm împreună. Să ne avem ca fraţii, nu să ne ciondănim toată ziua bună ziua. E bine?

– O. Key! – răspund pe două voci, în terţă, Bigam şi Mogam. Dar să vedem pe ce! Că nu te-o fi apucat, aşa, tam-nesam, dragostea de noi.

– Atunci să ne întoarcem la oile noastre. Cred că nu v-a dat prin cap să mă mulgeţi de parale!…

– Drept cine ne iei, Miss Bubi?

– Mi se năzărise mie o bănuială, mă rog! Dar hai să trecem mai departe…

– De acordeon! Dar fără să ne-nvinuieşti de lucruri scîrboase, aşa cum ai zis! N-avem voci de cîntăreţi, dar sîntem băieţi curaţi la suflet…

– E-n regulă şi olărit! Am eu pe altul care se îndeletniceşte cu mărunţişurile astea. Şi-o ştiţi prea bine! M-am săturat şi de el, şi de alte anexe. Avem ocazia să ne umplem de marafeţi, hai s-o facem împreună! Fiindcă am găsit vaca de muls!…

– Care-i aia? Ca să nu murim proşti!

– Inginerul!

Din păcate, nu se poate reda în scris exclamaţia de stupoare a celor doi Flintaşi. Deci, transcriu pe scurt:

-!?!

Tradiţional, adică în proza de comportament, se spune c-au rămas cu gurile căscate. Dar nu-i tocmai aşa. Bigam şi Mogam, în realitate, şi-au muşcat limba, deoarece îşi încruntă mutrele de parcă ar fi înghiţit mătrăgună.

Efortul pe care-l depun amîndoi, cu forţe reunite, ca să realizeze şi să tragă imediat toate concluziile de rigoare din „bomba” comunicată de actriţă, le aşterne pe chip o expresie-robot de-o rară frumuseţe. Arată ca doi buldogi ieşiţi la pensie, pe motive medicale, pentru lipsă de fler şi agresivitate canină.

– Glumezi? – o întrebă Bigam neîncrezător.

– Pe mormîntul maică-mi, că-i aşa!

– Şi cine-i maică-ta?

Răspunsul actriţei pare să fie mai mult decît satisfăcător. Nici una, nici două, îi apucă pe după gît pe cei doi fraţi, se opinteşte niţel şi, fără vreun efort vizibil, îi ciocneşte cap în cap, de li se aud trosnind frontalele. Întocmai cum procedase şi coana Mariţa. Deh, casă cu tradiţie! Dacă ar fi fost vorba de alte capete, ar fi trebuit chemată „Salvarea”. Dar, în afară de zgomotul înfundat şi scurt, nu se întîmplă nimic important. Bigam şi Mogam îşi fricţionează de mama focului cucuiele pe cale de formare. Dar se mărginesc numai la această operaţie de autoliniştire. Mă aşteptam la o reacţie pe măsura insolenţelor proferate faţă de actriţă acum cîteva clipe. Însă instinctul de conservare acţionează. Deci, se abţin de la vot!

– Acum să vă spun despre ce-i vorba – decide actriţa. După cum v-am mai spus şi după cum şi bănuiţi, trebuie să-l ajut pe cîntăreţul Lucky, şi încă din banii agonisiţi cu sudoarea frunţii, pe care mi-i aduce Bubi de la studiou.

– Mda! – confirmă recepţia cei doi Flintaşi.

– Trebuie să pun capăt jafului. Gata! A-nţărcat bălaia! Nu mai am răbdare şi nici nu mă simt în stare să mă descurc de una singură.

– N-am ce zice! – se-ncumetă Mogam să lanseze o apreciere destul de aproape de realitate.

– Fără! Lasă-te de goange! Ce-a mers cu voi, nu se prinde cu Lucky. Ăla-i cît malul. Nu mă pot lupta cu el. Voi sînteţi doi, cu mine trei, dacă mai punem şi ceva minte, cred că-i venim de hac. Şi lui, şi inginerului! E bine?

– Zi mai departe!

– Bun. Va să zică îl scoatem pe Lucky din competiţie. Căci şi el ştie de marafeţii inginerului. Nu ştiu cum o fi făcut, de-a aflat de ei, mai ales că mi-a pomenit şi de totalul sumei încasată de Gaterek pe casă; peste trei sute de miare!

– Care casă! – se miră, pe două voci, bişniţarii.

– Inginerul a avut o casă la Bucureşti. În primăvara asta ar fi vîndut-o.

– Şi unde-s paralele?

– Asta aş vrea să aflu şi eu. Dar, împreună, le dăm noi de urmă. Numai că nu vreau să se-nfrupte şi cîntăreţul meu din ele. Lucky nu trebuie să ştie c-aţi intrat şi voi pe fir. Dacă prinde de veste, mă face beefteak-tartar!

– Ce-i aia? – se piţigăieşte Bigam.

– Carne tocată, cu pătrunjel, ceapă şi piper. Se mănîncă crudă!

– Nu folosim aşa ceva!

– Se vede.

– Iar te iei de noi?

– Vedeţi-vă de treabă. Ce-am eu cu voi? Sîntem intraţi în coproducţie, hai să lucrăm! Repede şi cu spor. Trebuie să fiţi cu ochii pe Lucky, să-l ţineţi sub observaţie pe inginer, că nu ştiu ce tot sporovăieşte, de ieri încoace, cu doctorul Bilă, să fiţi atenţi şi la Mamariţa, că şi ea…

– Dar ce ţi-a căşunat pe coana Mariţa?

– Pe ce lume trăiţi, blegilor? Uite, aşa-i cu inginerul…

Şi actriţa le explică, fără cuvinte, frecîndu-şi între ele arătătoarele. Bineînţeles, fraţii pricep numaidecît. Le este mai la îndemînă. Metodele vizuale au dat totdeauna rezultate superioare celor audio.

– De la mine n-aveţi cum să scoateţi piţule. Nu ţine figura care v-a trecut prin cap, cu şantajul. Puţin îmi pasă de Bubi. Ce-o să cîştigaţi dacă o să-i dezvăluiţi că mă am bine cu Lucky? Cîteva sutare? Planul meu e mai rentabil. Împărţim în trei, nu nişte biete hîrtii de-o sută, ci-o grămadă întreagă de bancnote. Peste trei sute de mii! Numai să vă intre bine la căpăţînă, eu mă ocup de organizarea muncii!

– Aiurezi, Lady-Madona? Trei sute de mii?

– Întocmai!

Ceea ce nu înţeleg, şi sînt sigur că nici Bigam şi Mogam nu-s capabili să-nţeleagă, este de fapt chichiţa cea mai importantă. Pe ce se bizuie actriţa, cînd afirmă că dă ea de paralele inginerului? Sper că nu-şi face iluzii c-o să-i spună, de bună voie şi nesilit de nimeni, nen-su Zighi. Atunci va trebui să-mi schimb şi bruma de impresii despre posibilităţile cerebrale ale divei, şi-aşa destul de costelive. Că-i incultă, asta se mai poate înţelege. Dar să fie şi cretină, nu-mi mai vine să cred!

– Mîine vă repeziţi pînă la Bucureşti. Vă duceţi la notariatul sectorului 3 şi vă interesaţi de actul de vînzare al casei lui Gaterek. E clar? Apoi, imediat ce-aveţi toate datele, vă-ntoarceţi cît mai degrabă. Restul organizez eu!

Bineînţeles că despărţirea celor trei nu se petrece ca-n romanele de capă şi spadă, unde eroii îşi iau rămas bun bătîndu-se pe umeri şi îmbrăţişîndu-se muşchetăreşte. Nimic din aceste procedee romantice şi perimate. Mai întâi pleacă fraţii Flintaş. Fără să-şi ia nici un rămas bun. Fără să se mai uite îndărăt la actriţă.

Deşi ar fi făcut foarte bine dacă ar mai fi privit o dată în urma lor, căci l-ar fi văzut apărînd, de după colţul casei, pe Lucky-Lucky.

„Urlatorele” zîmbeşte canin. Gilly se uită la el ca la un Dumnezeu. Lucky plezneşte de fudulie. Simte cît este de iubit.

Dur şi mascul, o interoghează pe Gilly:

– E-n regulă? N-am izbutit s-aud mai nimic! Ştiau ceva de mangoţii lui Zighi?

– Habar n-aveau. Dar îşi puseseră în cap să mă şantajeze pe mine. C-au şi găsit pe cine!

– Şi cum ai aranjat? Eliberează terenul?

– Îi expediez la Bucureşti. La notariat. Să vadă ce-i cu actul de vînzare. Cred c-am găsit un pretext fantastic, nu-i aşa?

– Să zicem. Şi mai departe?

– Profitînd de absenţa lor – în definitiv sînt doi mai puţini la Posada, poate aranjăm ceva şi cu fazanii ăilalţi; pe scriitorul cel grăsuţ l-am aiurit -, pornesc să răscolesc peste tot, pînă dau de comoara lui nenea Zighi. Dacă o să obţinem rezultate serioase de pe urma cobzărelii grasului, poate reuşesc să-mi arunc o privire în albumul fotografului, despre care şopocăiau ei noaptea trecută. S-ar putea să găsim, în pozele nebunului, cheia care să ne dezvăluie tîlcul mutării cărţilor şi-a mobilelor. Cred c-aici se-ascunde ceva. Cel puţin aşa am înţeles din conversaţia grasului şi-a fotografului. Se auzea cam greu prin uşă, dar tot am prins cîte-o vorbă.

Pe chipul cîntăreţului se aşterne o expresie destul de ciudată. Cu o oarecare bunăvoinţă, s-ar crede că gîndeşte. Dar mie, unul, aşa ceva mi se pare o imposibilitate. Nu mi-l imaginez pe „urlatore” decît cîntînd, şi încă la mag, nicidecum gîndind. Că nu e om să poată gîndi cu corzile vocale!

După ce constată zădărnicia efortului care-l chinuie, dă a lehamite din mînă, în semn de supunere faţă de inteligenţa actriţei. „Îşi face iluzii, săracul” – îmi zic eu. După care, solistul se decide să plece. Se mai uită o dată la Gilly. Cam lung. Prea lung pentru unul care ar fi trebuit să dea impresia c-a înghiţit momeala. Dispare după colţul casei. Tot aşa cum a venit.

Actriţa a rămas singură. Se întinde pe spătarul băncii. Oftează uşurată şi zîmbitoare.

Pe mine, simt că mă apucă toate năbădîile. Ceea ce se petrece, depăşeşte orice limită. Uite, dom`le, unde-am picat! În ce viespar!

Gilly priveşte spre orizontul Comarnicului. Trîmbele de praf de ciment se înalţă alene spre ceruri. Nu ştiu ce i-or fi dezvăluind, dar spre surprinderea mea o aud cîntînd în gura mare:

– Ura! Ura! Trăiască nea Marin, trăiască nea Marin! Că are submarin, că are submarin!

Unde sînteţi voi, Beatles, domnilor, s-o auziţi pe divă cîntînd şi s-o trageţi în ţeapă! Cîntă fals şi scîrţîit. Strident şi neconvingător. Dar, ceea ce se intonează, este un şlagăr mondial: „Yellow submarine”. Şi încă pe text propriu.

Mai că-mi vine să mă închin, auzind şi bazaconia asta. Dar un zgomot, de fereastră care se închide, mă trezeşte la realitate. Şi mă determină să mă aplec puţin în afară, să văd despre care fereastră e vorba. În stînga camerei de baie se află odaia inginerului Gaterek. Fereastra n-are perdele. Aşa că desluşesc silueta bătrînului Zighi. Sper că-i el. Deşi ar fi mai nimerit să fie altcineva. Căci, fără îndoială, dacă a auzit toată conversaţia veselă dintre cei convocaţi la şedinţă, sub fereastra odăii lui, numai bine nu i-a picat.

N-aş fi crezut că pereţii despărţitori, dintre baie şi odaia domnului inginer Gaterek, sînt atît de insuficient izolaţi fonic.

Căci – şi-aici sînt nevoit să mărturisesc, fără a mă ruşina – rămîn literalmente cu gura căscată! Îl aud cîntînd pe inginer! Dumnezeule! Ce virus transmite Lucky, de se apucă toţi de performanţe vocale?

Deşi peretele estompează întrucîtva glasul hîrîit al inginerului, disting totuşi, destul de limpede, linia melodică a faimosului „Yellow submarine”.

Numai că, de data asta, inginerul Siegfried Gaterek manifestă serioase înclinaţii pentru meseria de textier al şlagărelor la modă.

Însă, textul compus de dînsul mi se pare încărcat de semnificaţii mult mai la obiect. Căci refrenul sună obsedant:

– Ura! Ura! Nu trageţi în Siegfried! Nu trageţi în Siegfried! Că n-are un ban lichid! Că n-are un ban lichid!

Rezultatele de pînă acum, ale anchetei mele personale, mi se par totuşi insuficiente.

Dacă stau să adun cele aflate de la Sică Finichi, de la Lucky, plus confidenţele (false) ale actriţei, başca organizarea unei acţiuni de jaf, şi încă ingeniată şi condusă de-o pseudoactriţă, totalul, care îmi rezultă, arată cu totul neconcludent. Ăsta-i adevărul. Trist şi deconcertant!

În clipa cînd mă hotărăsc să părăsesc insolita cameră de gîndire, atît de puţin recomandabilă în condiţii normale, cineva încearcă să-mi violeze spaţiul vital.

– Ocupat! – strig eu, intrînd în panică.

Şi, pentru a fi şi mai convingător, trag lanţul recipientului pe care stă gravat „Torrent”.

Apoi, încredinţat că mi-am interpretat de minune rolul, deschid uşor uşa.

– M-aş fi mirat să n-aveţi dificultăţi, după cele îngurgitate la breakfast-ul domnişoarei Gilly!

Inginerul Gaterek mă priveşte surîzînd diabolic. Apoi înaintează în direcţia mea.

– Sper că-mi permiteţi să folosesc şi eu baia. Nu în aceleaşi scopuri ca dumneavoastră. Datorită poziţiei privilegiate a odăii mele, am putut asculta totul. Exact totul. La fel ca şi dumneavoastră, maestre Conan. Numai că pe mine, realmente, m-a apucat o colică insuportabilă. Trebuie să recunoaşteţi că, după cele auzite, este ceva absolut firesc. Nu-i aşa?

Nici eu nu reuşesc să desluşesc ceea ce bîlbîi în chip de răspuns.

Mă îngrozeşte gîndul că inginerul a auzit ce se pune la cale.

– Domnule Gaterek! Ce se întîmplă aici? Lămuriţi-mă şi pe mine, c-altminteri simt că-nnebunesc!

– Domnule scriitor de romane de aventuri, păstraţi-vă cumpătul. Aşa-i viaţa! Dar. Pînă la urmă, se vor limpezi toate. Îngăduiţi-mi să ejectez fierea provocată de uneltirile ce se urzesc împotriva mea. Pînă atunci, vă poftesc să intraţi la mine în cameră. Aşteptaţi-mă doar cîteva minute.

– Dar nu-nţeleg! Ce să fac la dumneavoastră în odaie?

– Tocmai pentru ca să înţelegeţi! De aceea vă şi invit. Numai că n-am ce să vă servesc. Produsele ce se vehiculează prin casa asta nu-mi inspiră nici o încredere. Cred că v-aţi dat şi dumneavoastră seama. Vin numaidecît!

 

* Extras din lucrarea „DE-A PUIA GAIA – EXTRAVAGANTUL CONAN DOI”

 

%d blogeri au apreciat: